La câteva zile după finalizarea semimaratonului, încă marcat de o durere a ligamentului colateral extern, am început să mă întreb unde mi-o fost capul de am alergat atâția kilometri. Am înțeles că inițial mi-am dorit foarte mult să particip să-mi demonstrez că starea mea de sănătate și condiția fizică îi top notch dar am avut parte de o surpriză și sincer mă așteptam. Da ca tot ce am scris aici să capete vreun sens, sărim un pic înapoi în timp, în anul întâi de facultate, ora de educație fizică, pista de atletism din cadrul parcului Universității Babeș Bolyai. Viteaz și plin de mine, încrezător în forțele proprii am zis să fac câteva ture de pistă, vreo 20 să impresionez colegele. No și alerg prima tură, a doua și pe a treia abia o termin. Pulsul mi-o urcat la 200, senzație de lipsă de aer, oboseală de parcă aș fi urcat Alpii. Și cum îmi trăgeam eu sufletul de pe margine văd un nene, mai în vârstă, pe la vreo 40 și treaba lui câți ani că alerga încontinuu. Face nenea o tură, două, 10, 15, trecuse mai bine de o oră și el tot alerga fără pauză. M-am simțit atât de prost față de condiția mea fizică încât nu am mai mers deloc la orele de educație fizică.

Și am început să alerg, azi un pic, mâine un picuț mai mult, poimâine și mai mult și tot așa până când, într-o zi de iunie, am fugit și nu m-am mai oprit timp de două ore. Am alergat pentru prima dată 20 de kilometri fără pauză.

Când am oprit runkeeperul și am văzut cât am alergat am știut că pot să alerg și un semimaraton și de atunci mi-am promis că voi participa la un semimaraton. Ediția de anul trecut am ratat-o așa că a rămas cea de anul acesta care a avut loc pe 21 aprilie 2013.

Am început să mă antrenez din martie pentru semimaraton așa cum se vede și mai jos:

Ultima dată am alergat pe 30 martie cei 10 km pe care i-am simțit în ligamentul colateral extern. Nu am băgat de seamă prea tare și nici nu m-am obosit să dau cu antiinflamator. A trecut oarecum de la sine durerea. Și o venit luna aprilie care arată așa:

Am început luna făcând pași ca să nu mă doară ligamentul de la genunchiul stâng spunându-mi că dacă o iau încet o să fie bine. M-am înșelat amarnic. Ca și copil am făcut des roșu-n gât și recent, datorită aerului condiționat de la birou am făcut și-o rinită cronică hipertrofică care numa bine mă împiedica să respir corect. Mă trezeam dimineața aproape fără suflare atât de greu respiram. Alergatul era un chin încă din aprilie. Am îndurat cât am îndurat dar pentru ce mi-am propus să fac, adică să alerg un semimaraton anul acesta și un maraton anul viitor, nu puteam lăsa lucrurile așa. M-am dus fain frumos și am fost supus pe 8 aprilie unei intervenții chirurgicale de reducere în volum a mucoasei inflamate datorită rinitei și a amigdalelor cu ajutorul unor sonde ce emit radiofrecvențe. Am fost drogat bine și cu zâmbetul pe buze. Nu am simțit nimic. Ulterior a început tratamentul profilactic și simptomele postoperatorii.

Au existat foarte multe semne care mă împiedicau să particip la acest semimaraton. La servici m-am lovit de un zid când am cerut sprijin și suport, apoi a urmat operația și în cele din urmă a fost ligamentul genunchiului stâng care a început să se manifeste în primele 10 minute de alergat.

Cu toate acestea m-am încăpățânat și mi-am spus că o să alerg la semimaraton chiar dacă o să fie ultimul lucru pe care îl voi face vreodată fiindcă am vrut să-mi demonstrez că am în sânge chestia aia care odată ce ți-o pui în cap faci pe dracu-n patru  că să-ți realizez visul indiferent de obstacolele care-ți ies în cale. A fost foarte greu fără antrenament, după o operație și cu un ligament inflamat. Mă bucur însă că am reușit și că mi-a fost alături tatăl meu și o persoană specială și deosebită pe care o apreciez foarte mult pentru ceea ce face în plan profesional și cei puțini care s-au gândit la mine, mi-au urat succes și m-au felicitat la sfârșit. Gesturi aparent firești și mici însă acestea sunt singurele care contează. Ca dovadă că am finalizat semimaratonul vă las cu câteva poze și un videoclip când trec linia de sosire.

Singurul lucru care mi l-am dorit după semimaraton a fost liniște, pace și înghețată :)

Deci, când individul din imagine vă spune că-i grav rănit și că-i bolnav să nu-l credeți că atâta dramatizează mai ceva ca o prostituată după ce o fost bătută de pește :))  Oricum, îs tare mândru de Radu că o participat și că o scos un timp foarte bun.

Am terminat printre ultimii anul acesta dar măcar am participat și pot păstra o amintire plăcută legată de acest eveniment unic.

Și filmulețul la linia de sosire:

Felicitări tuturor participanților dar și organizatorilor pentru un eveniment reușit. Succes tuturor și sper să ne revedem la anul în cadrul celei de-a patra ediții a Maratonului Internațional Cluj.

5104bedfa12a60ab461dff9ffec5cc1c

Ajung acasă vineri seara, îmi desfac un suc de portocale, îl torn într-un pahar de whisky ca un sir, mă așez la calculator și apăs Play.  Îmi iau personajul principal la o tură de cartier. Ne plimbăm ce ne plimbăm după care mi-o venit chef de pozat ca la o pițipoancă în baie la mall. Și ne-am pozat, galeria mai jos:

This slideshow requires JavaScript.

După ședința foto, it hit me, oriunde mă întorc văd logo-uri și bannere. Nu că ar fi nimic în neregulă cu asta da numa zic.

5301896597e62a0e116d78920a933be6

Fiecare are o părere când vine vorba despre Occupy UBB. Unii vor spune că e copiată după mișcarea din State, când a fost ocupat Wall Street-ul, alții vor spune că e o muncă în zadar care nu face decât să agite spiritele și să disrupă activitățile universitare, însă cei mai ancorați în realitate vor spune că era cazul să se întâmple acest lucru și la noi.

I-am urmărit îndeaproape pe colegii mei cu toate că mi-ar fi plăcut să mă pot alătura luptei lor. Programul de lucru nu-mi permite acest lucru însă mă folosesc de mediul online pentru a-mi arăta susținerea și aprecierea. Îi admir pe colegii mei fiindcă au dat dovadă de inițiativă, de solidaritate, de curaj și de verticalitate atunci când au fost puși în fața unor situații neplăcute caracterizate prin presiuni și amenințări din partea forțelor de ordine și a unor membri din conducerea Universității.
Fiind prima mișcare de acest gen și de asemenea amploare apreciez flexibilitatea și adaptabilitatea fiecărui membru al acestei ocupări. Cred că avem multe de învățat de la acești tineri și sunt convins că și ei au învățat foarte multe unii de la ceilalți cu această ocazie.

Amenințările și presiunile de care vorbeam le puteți urmări în următorul videoclip înregistrat la fața locului, adică în amfiteatrul Nicolae Iorga

Ce m-a suprins este declarația Domnului Prorector Ioan Bolovan care flutură un fax primit de la prefectură care susține că instituțiile abilitate ale statului aka SRI au avut informații cu 10 zile înainte că această sală va fi ocupată și că unii studenți s-ar fi lăudat printr-un bar de pe Piezișă că ar fi primit bani pentru această mișcare. Dacă planifici o ocupare cu 10 zile înainte, judecând după materialele video ale plenarelor, nu ai fi obținut o mișcare care se organizează pe măsură ce evenimentul de ocupare se desfășoară. Sincer, nu prea cred ipoteza unor sume de bani plătite studenților în favoarea activismului. Dacă e așa și într-adevăr există studenți al căror interes este strict material și se poate dovedi atunci da, să răspundă în fața legii pentru asta. Faptul că prodecanul a fluturat un act cu intenția de a intimida și speria studenții mi se pare de un neocomunism patologic. Și ce dacă SRI spionează studenții? Este treaba lor să culeagă informații și să le transmită mai departe. Problema nu sunt serviciile secrete care își fac datoria și sunt în ultima vreme foarte lăudate, ci factorii de decizie pe mâna cărora ajung informațiile. Uite, prorectorul a avut informații, putea din timp să îi invite pe studenți într-o sală cu caracter de ședere permanent și să discute despre problemele care există. În schimb, conducerea UBB a decis să lase lucrurile să se desfășoare și la o adică să aducă argumentul serviciilor secrete da de săracii studenți se vor speria și vor pleca acasă. Aici a fost o mișcare greșită din partea Universității.

Videoclipul la care unul dintre studenți face referire în minutul 2:04 este următorul:

Pe lângă aprecierile și admirația care o am pentru acești studenți trebuie să evidențiez câteva aspecte pe care, personal, le-aș fi supus spre dezbatere. Dacă mișcarea a avut la bază o temă centrală, aceea de Universitate ca spațiu pentru dezbatere, trebuia să se insiste asupra acestei probleme. S-a pierdut din vedere pentru un moment acest aspect fiindcă s-au abordat într-adevăr teme mult mai stringente decât motivația inițială a ocupării însă după părerea mea, militarea pentru o sală cu caracter permanent de discuții trebuia să fie primordială. Mi-ar fi plăcut să văd o dezbatere cu privire la motivația și avantajele pe care această sală le-ar aduce, puse frumos pe hârtie, prezentate conducerii universității, dezbaterii cu universitatea și în cele din urmă obținerea unei aprobări semnate de către rectorat cum că sala x va fi disponibilă în permanență studenților UBB care vor să dezbată problemele cu care se confruntă în mediul academic.

Nu ocupi o sală doar ca să stai la povești. Ocupi o sală ca să atragi atenția după care lupți să câștigi încrederea partenerilor de discuții prin propuneri concrete, invitații la dezbateri și negocieri. Transparența decizională și informațională a plenarelor este unul dintre cele mai lăudabile aspecte ale acestei ocupări. Lanțul ierarhic de reprezentare al studenților este unul deficitar. Modelul expus de către cei care au ocupat amfiteatrul în discuție este unul foarte sănătos. Veți vedea acest lucru din postul viitor în care voi include toate plenarele înregistrate până în prezent.

Singura mea rugăminte pentru acești tineri este să continue ceea ce fac și să lupte pentru fapte și acțiuni vizibile în ceea ce privește problemele pe care le dezbat.

8973512e185f2ac6add0460709f96093

Comunicarea stă la baza oricăror forme de relații, mai ales în relația angajator-angajat. Dialogul dintre cele două părți, indiferent de natura subiectului, este vitală în ceea ce privește procesul fluent și armonios al desfășurării activității profesionale. Mai mult, din practica diplomației și a relațiilor dintre actorii statali, putem deduce că cea mai eficientă și sigură metodă de prevenire sau de atenuare a unei probleme este prin dialog, negociere, implicare și compromis. Comunicarea la nivel ierarhic se practică frecvent în companii multinaționale ca urmare a unui proces logic de management al informațiilor și nu din considerente de superioritate sau invers, de inferioritate. Acel “lanț de comandă” se aplică doar în cazul forțelor armate, în companii practicându-se ceea ce îmi place să numesc colaborare și cooperare indiferent de nivelul ierarhic al angajaților.

Atunci când vrei să transmiți ceva foarte important cum procedezi? Eu am fost pus în situația asta recent și am pus “câteva” rânduri în documentul de mai jos:

Download (PDF, 644KB)

Probabil că puteam să am o abordare mai scurtă, însă am ales să fiu exhaustiv și să nu las loc anumitor detalii care fac diferența între o propunere bună și una foarte bună. Am primit un feedback care m-a pus pe gânduri legat de capitolul “Cadrul legal”. Feedback-ul aducea în discuție modul de interpretare a acestui capitol de către nivelurile ierarhice superioare. Ar fi interpretat ca o ofensă, o obligativitate sau o nerespectare a regulilor. Motivația mea pentru cadrul legal a fost în primul rând pentru mine și în al doilea rând pentru a aminti anumite aspecte legale care ne caracterizează activitatea la locul de muncă. Nu cred că un manager este și un avocat încât să cunoască toate prevederile legale în vigoare având în vedere domeniile vaste ale componentei juridice. Mi s-a părut de bun simț să le menționez și pentru cei care vor vrea în viitor să facă asemenea propuneri.

Aștept sugestiile și propuneriile voastre legate de subiectul în cauză.

8bd6430bdfdcd2fe7eeb5a0cb1e8bafc

S-a dat alarma pentru supremația blogosferei. Internetul nu va mai fi niciodată la fel. Condeiul ne va folosi drept armă, imaginația și creativitatea drept muniție.  Fie ieși învingător, fie doar observator. Chiar dacă voi fi doar corespondent pe blogul de luptă, promit să votez și să împărtășesc cu voi cele mai bune articole.

Vă invit la recrutare pe www.blogwars.ro și pe facebook pentru ultimele știri de pe front:

Follow @blogwarsro

Urmăriți și feed-ul de pe Twitter ca să știți cine a mai rămas în luptă și cine sunt bloggerii căzuți la datorie.

Legat de Blogwars, pot spune că este prima mea participare la această competiție iar speranțele unei victorii sunt destul de mari. Nu credeam că voi accepta o asemenea provocare la început de an. Cum este tot frig și pustiu afară, nu-mi strică experiența și nici oportunitatea de a scrie despre produse ASUS în cine știe ce contexte creative. Succes tuturor și să câștige cel mai bun!

b11a0fde412b873787d697e9e86c6428

Șpaga în Universitățile clujene a devenit de-a lungul timpului o tradiție riguros respectată și tot mai proeminentă. Toată lumea știe că se ia șpagă pentru locurile în cămin, o notă de trecere la un examen, o lucrare de licență/disertație direct de la profesor, un loc la doctorat sau poate într-un grant de cercetare. Unii profesori universitari văd mulți studenți ca Elena Ceaușescu și mulți se aseamănă cu ea din acest punct de vedere. Ai o diplomă de doctor în științe economice dar abia știi să înmulțești.

Șpaga pentru un loc în cămin.

Prețurile variază între 100 și 300 de euro, probabil în funcție de locație și de dotările camerelor sau a numărului de ocupanți din acea cameră. Un student, poate nu chiar atât de pasionat de școală nu primește cămin deci singura lui acomodare ar fi o chirie care probabil nu și-o va putea permite și se vede în fața unei alegeri foarte importante: fie renunță și pleacă acasă fie caută alternative, adică studenți care își vând locul. Din perspectiva celor doi toată lumea are de câștigat și e un schimb corect. Pe de o parte studentul eminent care primește loc în cămin dar își permite o chirie sau poate stă la o rudă de familie, face un ban și pe cealaltă parte, studentul mai puțin eminent scapă de povara unei chirii sau mai grav, de a fi nevoit să plece acasă. Întrebarea care îmi vine în minte este cine se face vinovat? Vânzătorul, cumpărătorul sau ambii? Eu aș zice din start că politica acordării locurilor în cămin. Dacă este să mă pun în locul cumpărătorului îl înțeleg deoarece o diplomă la una dintre cele mai prestigioase universități din țară nu este tocmai delăsător. Are nevoie de o hârtie cu toate că majoritatea angajatoriilor clujeni nu dau doi bani ea. Pe lângă asta, cel care cumpără un loc în cămin știe că sunt câțiva studenți nu mai străluciți ca el care-s pila lui X și lui Y care au deja asigurat un loc în cămin. Se întreabă dacă-i mai prost decât alții, ce, el nu ar putea sta în cămin mai mult sau mai puțin legal?

Pentru cel ce vinde, totul se rezumă la cifre. Nu e vina lui că cere dar cu siguranță nu este corect față de cel ce cumpără. Aici vorbim de capacitatea unui om de a renunța la un obiect de care nu se folosește în scopul folosirii acestuia de către altcineva fără a avea o pretenție materială. Cu alte cuvinte, cel ce vinde un loc în cămin ar trebui să îl cedeze în vederea unei noi repartizări a acestui loc. De ce nu o fac mulți? Pentru că se știe că la nivelul repartizării locurilor în cămine unele locuri sunt deja prestabilitate celor care împing sume considerabile de bani.

Vina este a Universităților care prin lipsa procedurilor de control și a unei legislații mai dure sprijină acest mod de ocupare a unui loc în cămin. Câștigurile nu sunt doar de partea celor care administrează căminele studențești. Sunt și profesori implicați și secretare care în mod repetat practică aceste abuzuri. Nu trebuie să dovedesc nimic nimănui fiindcă aceste lucruri se știu. Vreți să-mi spuneți că-n UBB nu există corupție, șpagă, mânăreli și alte inginerii menite să favorizeze anumiți indivizi?

Șpaga pentru un examen netrecut.

Există o materie la care nicicum nu poți trece. Ce faci? Suni acasă și te plângi că ești un ratat că nu poți să faci nimic. Părinții te încurajează și-ți spun că nu-i vina ta, e sistemul de vină și că poate materia asta nu o să îți folosească la nimic niciodată. Nu dispera că trimitem noi bani, tu vorbește numa cât costă să-l iei. Dacă ești deștept mergi la consultații când nu mai sunt și alți profesori prin preajmă și i te destăinui profesorului că tu nu poți nicicum să iei examenul dar ai nevoie de o diplomă. Îl întrebi ce trebuie să faci ca să îl iei că ai ajuns în pragul disperării. Mulți nu vor ezita și-ți vor cere cu nerușinare cel puțin 200 de euro. Apoi mai sunt profesorii care acceptă și alte modalități de plată, în natură de exemplu. De scandalul profesorului de la FSEGA, UBB Cluj care a cerut să întrețină relații sexuale cu o studentă contra notei de trecere s-a scris în presa clujeană aici . Înregistrarea video mai jos:

Întrebare: De ce au profesorii o cameră de cămin? În ce condiții li se acordă acestora un asemenea privilegiu?

Șpaga pentru o lucrare de licență sau disertație.

Fie că ți-e lene sau doar vrei să impresionezi că ai luat 10 poți oricând să apelezi la anumiți profesori universitari pentru o lucrare gata făcută. Trebuie doar să schimbi numele, poate titlul, mai adaugi două poze, trântești câteva slide-uri și ai luat 10. De ce să mai stresezi profesorul cu întrebări inutile și drafturi ? Mergi la sigur, lasă banii să vorbească în locul tău. Este singura limbă pe care unii profesori o înțeleg.

Ne mirăm de ce facultățile au devenit fabrici de diplome și nu mai produc adevărate valori, oameni competenți să preia viitorul țării și al diferitelor sectoare în propriile mâini? Nu mă impresionează cu nimic un profesor universitar doctor care sprijină acte de corupție și de promovare a incompetenței în societate. Este o problemă gravă cu care ne confruntăm astăzi dar de care ne vom lovi și în viitor dacă lucrurile continuă în acest fel. Avem și astăzi șefi și manageri care habar nu au ce vorbesc și nici nu înțeleg ce le explici dar au o diplomă de inginer sau de economist înrămată în birou ca un trofeu al unui vânător iscusit. Singurul lucru pe care îl au este capital și atât.

Corupția la nivelul Universității Babeș-Bolyai trebuie eradicată cu orice cost dacă ne dorim cu adevărat un centru universitar prestigios care să se ridice la nivelul celor din afara granițelor. Există oameni care luptă împotriva acestei corupții dar care de multe ori se află luptându-se cu morile de vânt. Profesorii și studenții acestei universități trebuie să înțeleagă că doar prin muncă cinstită, colaborare și cooperare diplomele vor însemna ceva în fața angajatoriilor. Atâta timp cât fabricile produc diplome pe bandă rulantă pe criterii de îmbogățire materială și/sau financiară  și nu pe cunoștințe teoretice și practice, sectorul privat va privi întotdeaua generația noastră ca pe niște inapți și incompetenți care își iau diplomele numa de dragul de a-și schimba status quo-ul. Un lucru aparent inofensiv cum este șpaga, în mod repetat și la scală mai mare are un impact devastator asupra tuturor. De ce credeți că nimeni nu ne oferă o poziție importantă în primul an de activitate la locul de muncă? Fiindcă diploma noastră nu reprezintă o garanție pentru succesul lor. Îmi pare rău pentru acei studenți care învață și care fac tot posibilul să își însușească cunoștințele teoretice și care vor să pună în practică aceste cunoștințe. Din păcate suntem foarte departe de practică, învățământul superior a rămas în cea mai mare parte la stadiul de teorie.

Dacă știți cazuri concrete de corupție la nivelul structurilor UBB vă rog insistent semnalați-le aici sau printr-un mesaj privat pentru a da un exemplu din acești oameni fără un pic de coloană vertebrală.

f6357de46f8da4628ce2b90d0e008486

„Datorie civică”, insistă Moise Guran la televizor. Despre asta e vorba? La asta se rezumă votul? Emisiunea lui mi se pare nu doar utilă, ci chiar singura de profil care merită urmărită din toată gama naţională de emisiuni cu ştiri decente. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, pot concluziona cu uşurinţă că gama asta e admirabilă, e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire – o singură emisiune nu poate fi numită „gamă”. Îmi sar în minte alternativele mai vechi, cu titluri doar vag reformulate de-a lungul anilor, parcă smulse din romanele lui Stephen King – „şi-a ucis sora din invidie”, „cadavru găsit pe marginea râului”, „a ars de viu în propria locuinţă” – şi automat îmi sună în minte „bun venit, eşti în direct cu toate crimele”, un vers de-al lui Puya ce satirizează excelent falsul profesionalism al televiziunilor de ştiri consacrate din ţara asta.

N-ar fi vorba că nu s-ar putea schimba ceva la nivel semnificativ, dar rădăcina sistemului corupt până-n măduva oaselor se întinde atâţia ani în urmă, încât o întrebare aparent simplă cere un răspuns dezgustător de complicat. În primul rând, mă gândesc la simpla relaţie dintre a putea şi a vrea şi realizez că, nici la capitolul ăsta, nu totul este ceea ce pare a fi. Dacă simt nevoia (deci vreau) să-mi gospodăresc casa, locul asupra căruia exercit putere absolută (deci pot), evenimentul se întâmplă. În al doilea rând, ce scop ar putea avea interesele care pompează zilnic 90% ştiri voit nule, voit distorsionate ale realităţii româneşti, în afară de acela de a evita cu orice preţ progresul în ritm normal? Se deschide un supermarket cu promoţie în prima oră, titlu de ştire „românii s-au călcat în picioare să profite de ofertă”, şi ce vezi la televizor? O gloată de pensionari – bineînţeles, faptul că-s pensionari nu-i menţionat nicăieri, contează că-s români – hotărâţi să rupă uşile magazinului, ca să înşface de pe rafturi ceva, nu contează ce, şi apoi să comenteze către reporteri „scump, doamnă, dincolo era mai ieftin”.

La urma urmei, ţinând cont că electoratul din ţara asta este format din prea mulţi pensionari şi prea puţini educaţi politic raportaţi la total, datoria asta civică deja devine o afacere cu cântec, semănând prea bine cu morile de vânt ale lui Quijote. Ce s-ar întâmpla dacă n-ar mai vota nimeni, având în vedere că opţiuni reale nu există? Observ că face parte din îndoctrinarea asta să vezi abţinerea de la vot ca pe ceva inacceptabil, la fel cum face parte şi obiceiul unora de a se ruga pentru „mai-marii ţării”, indiferent dacă primesc sau nu panem pe post de mită electorală…că de circenses nu duce nimeni lipsă.

„Noi suntem de vină, noi şi nimeni altcineva.” Cât de adevărată poate fi afirmaţia asta pe care o aud obsesiv câteodată? Fac o analiză bazată, printre altele, pe ceea ce ştiu din istoria mai mult sau mai puţin recentă a spaţiului carpato-danubiano-pontic. Dacii şi-au văzut de treabă, dar au avut ghinionul să stea pe o comoară ascunsă în Carpaţi, ceea ce a dus la ciondăneli cu alţii care o luaseră la ochi şi erau mai avansaţi din punct de vedere militar. Au luptat, dar nu cu intenţii de cucerire cum au făcut mulţi alţii. Vlahii au avut de furcă şi ei cu două imperii, printre altele, iar românii – pe când începuseră să-şi revină – cu URSS şi acum cu evreii din SUA (începând cu ’89 şi căderea blocului comunist respectiv schimbarea regimurilor socialiste din Europa de Est), şi aici mă refer la statutul, bineînţeles neoficial, de colonie, nu la război. Până acum pot trece cu uşurinţă situaţia actuală la categoria „ghinion”, nicidecum la „vină”. Vina, dacă există, cred că poate fi atribuită doar când vine vorba de refuzul progresului în contextul actual în zonele în care chiar poţi face ceva. Colonia rămâne colonie până la răscoală sau până la căderea imperiului. Ajung la concluzia că poporul suferă de pacifism în vremuri în care există prea multe metode de manipulare concepute împotriva progresului colectiv şi de prea multe ori chiar şi personal.

Vină? Am impresia că gândirea de genul ăsta nu face decât să umilească fals şi inutil un popor supus unui stres psihologic constant…ca şi cum ai spune că un copil e vinovat pentru depresia în care îl aruncă nişte părinţi tâmpiţi, certăreţi, abuzivi.

Soluţia pe care o văd aici este împlinirea pe plan personal, cât mai departe de morile de vânt. Naţionalismul pronunţat, ca orice altceva în exces, este bun doar când îţi aduce beneficii, nu doar de dragul mândriei, iar aici se potriveşte „the world is a tool, fool, we have to use it” a lui Cheloo. Cine se prinde, supravieţuieşte. Istoria îşi urmează cursul, popoarele apar şi dispar – ceva perfect normal.

Cu toate astea, nu mă pot abţine să nu sper la o ţară a cărei dogmă să fie ştiinţa, nu speranţa, pentru binele ei. Până atunci, îmi văd de progresul meu, pentru că cu o lumânare nu poţi încerca să aprinzi milioane fără să sacrifici un potenţial care în alte condiţii ar putea înflori.

Ce bine că votul nu este obligatoriu, ce păcat că nu se face un test de IQ înainte de vot.

Copyright © Janis 2012

a9a35d4f343af7898224408be681d137